Cine sunt eu?
Numele meu este Petronela Simiuc Pănică. Îmi place să folosesc și numele mamei pentru că aceasta mă reprezintă mai mult. O să vă povestesc puțin mai tarziu motivul. Sunt născuta în Județul Bacău și tot aici mă aduc zilele de vară când vin în Romania. Spun că mă aduc acasă, pentru că restul anului mi-l petrec în orașul Toledo din statul Ohio, cam prin nordul Americii. Acolo sunt studentă în ultimul an la Master cu specializarea în Promovarea și Educarea Sănătății. Pe lângă studenție, mai sunt și atletă. Sunt în echipa de cross-country și alergări pe pista, (probele de 1500m și 800m) reprezentând Universitatea din Toledo cât și Clubul Sportiv Municipal Bacău.

Sunt născută în anii ′90. Fac parte din generația care a fost martoră tranzacției rapide de la modestie în tehnologie la avansarea exagerat de rapidă a acesteia. Sunt sigură că sunt multe de discutat și dezbătut pe această temă, așa ca unul dintre viitoarele mele subiectele v-a fi dedicat acestui lucru.
Provin dintr-o familie modestă dintr-un sat mic și liniștit lângă județul Bacău, numit Dumbrava. Bunicul meu mi-a povestit într-o zi de sâmbătă, că numele de Dumbrava este dat de Ștefan Cel Mare, în memoria calului său mult prețuit, ce fusese ucis într-o bătălie, exact în acel loc. Îmi amintesc că era zi de sâmbătă pentru că aceea era ziua când făceam baie, lângă sobă, în timp ce urmăream Teleenciclopedia de pe TVR1. Nu pot uita acele seri pentru că era singura zi pe săptămână când pătura neagră a serii se așeza mult mai repede peste casa noastră. Acesta era momentul în care poveștile bunicului prindeau viață, și imaginația fetiței de 9 ani devenea fără limite.

Am trăit în casa bunicului meu încă de la vârsta de 4 ani, tot la acea vârstă am realizat că nu voi mai avea ocazia să rostesc din nou cuvântul „tata” , deoarece părinții mei au hotărât să își separe destinele. Bunica a decedat cu câțiva ani înainte de nașterea mea. Bunicul meu, Constantin, ne-a fost și mamă și tată. Mie, celor doi frați ai mei, Liviu și Vlad și altor mulți verișori și verișoare. Doamne cât mai iubea să aibă casa plină!
Mama mea, Maricica, o întruchipare a eroinei feminine, și-a sacrificat fiecare zi pentru binele copiilor săi și a oricărei ființe vii ce avea nevoie de grija ei. Probabil a avut și ea vise și pasiuni, dar nu a avut șansa să le exploreze, pentru că a fost nevoită să lucreze din greu, pentru a-și întreține familia.

 

Dacă ea nu a avut ocazia să își fructifice vreo pasiune, atunci și-a investit toată energia și resursele pentru ca eu să-mi pot urma pasiunea. Să devin sportivă de performanță. Să ajung la Olimpiadă. Dar pentru ca acest vis să devină realitate pasiunea mea nu a fost deajuns, resursele mamei nu au fost deajuns. Visul pe care îl vedeam cu ochii deschiși a fost foarte greu și anevoios.

La vârsta de 13 ani, profesorul de sport, Păduraru Costel de la Școala Generală Alexandru Ioan Cuza, m-a îndrumat să dau o șansă acestui sport numit atletism. Țin să îi precizez numele pentru că dacă nu ar fi fost el să „se țină de capul meu” nu a-și fi ajuns niciodată persoana care sunt astăzi și de care sunt atât de mândră. Să nu credeți că el mi-a sugerat acest sport și eu de buna voie și nesilita de nimeni m-am dus la primul antrenament și m-am îndrăgostit. Nu, nu a fost așa. Procesul de iubire între mine și sport a durat aproape un an de zile. La început să zicem că proba pentru care mă antrenam nu mi se potrivea. Am început cu 60m garduri. O probă spectaculoasă și minunată pe care mi-ar fi plăcut să o practic, dacă aș fi avut viteză și alte calități necesare pentru a excela. Dar Doamne Doamne nu m-a înzestrat cu viteză și nici cu celelalte calități, așa ca eu încă copil fiind, am simțit că nu voi fi niciodată suficient de bună încât să merg la competiții, că nu sunt îndeajuns de talentată. Din cauza lipsei de încredere și „umilită” am renunțat să mai merg la antrenamente. Mi-am spus pur și simplu că nu sunt bună pentru acest sport. Până atunci deja mi se spusese ca nu sunt bună la desen, că nu am voce să performez în corul școlii, că nu sunt bună să învăț o limbă străină pentru că vin de la țară și tot așa.

Ajunsesem în clasa a 8-a și mă gândeam încotro să mă îndrept, când profesorul de sport și-a reluat insistențele cu privire la atletism. Îmi doream să fac parte din ceva, așa că mi-am mai acordat încă o șansă, de data aceasta la un alt antrenor, care se face ca 10 ani mai târziu să fie tot antrenoarea mea. Aici lucrurile s-au desfășurat altfel, sportivii puteau să încerce orice probă voiau până o găseau pe cea dragă inimii. Că ea m-a găsit pe mine sau că eu am găsit-o pe ea sau că antrenoarea a găsit-o pentru mine, chiar nu mai contează, dar șase luni mai târziu după primul antrenament cu Dna Carmina Gorgan, urcam pe podiumul al III-lea la naționale de Juniori 3, în probele de 1500m si 800m. Atunci pot spune că m-am îndrăgostit cu adevarat de acest sport. Pentru mine acea medalie de bronz strălucea mai tare ca aurul. Atât de multă emoție curgea prin tot corpul, încât îmi puteam vedea deja toată cariera de sportivă în accesiune maximă. După acel sezon performanțele au început să se îmbunătățească, medaliile să se înmulțească și stima de sine să crească tot mai mult.

Nu mi-a fost ușor. Sacrificiile au început din primele săptămâni de antrenament când eram nevoită să plec la 6:00 dimineața cu trenul de acasă, să merg la școală până la ora 13:00 și apoi să hoinăresc prin oraș până la ora 16:00 când aveam antrenament, după care să hoinăresc iar până la 21:00 seara când aveam tren înapoi spre casă. Așa se repetau zilele într-un ciclu de luni până luni. Eu nu aveam cultura sportului, nimeni în familia mea nu mai făcuse sport sau să fi avut contact cu el. Nici eu și nici ai mei nu înțelegeam efectele oboselii fizice sau psihice. După un an de zile de făcut naveta, am căzut în prada acestui fenomen. De aceea am fost nevoita să mă mut în gazdă în oraș, pe la diferite cunoștințe pentru a-mi acorda și timp de odihna, și de învățat, plus mai multă siguranță (fată fiind, pericolele au fost la orice pas). Antrenoarea mea, mi-a văzut calitățile, a crezut în potențialul meu, și m-a luat sub aripa ei încă de la bun început. Poate pentru că am simțit-o ca fiind o prietena, ori că o respectam ca antrenoare sau poate pentru că s-a comportat cu mine ca și o mama, nu știu exact motivul, dar am avut încredere în cuvântul ei și i-am urmat orice pas, într-atât încât să îmi creez o personalitate puternică și un caracter și mai puternic. Doamne cât de multe mi-a oferit acest sport! Dar mi-a și luat. Mi-a luat din încrederea de sine când nu reușeam să câștig concursuri, mi-a luat șansa de a participa la competiții internaționale, chiar dacă îmi îndeplinisem toate obligațiile pentru a fi elegibilă participării. Aceste dezamăgiri sunt și motivul pentru care am decis sa acord atenție mai mare educației mele, hotărând să plec în Statele Unite ale Americii. După un rezultat alergat ca Junioară 1 am început să primesc invitații de la diverse Universități de peste hotare. Cu gândul la zicala „viața îți dă, dar nu îți bagă și în traistă” am luat hotărârea să plec din țară. Engleza o învățasem din mers, de prin conversații/filme, banii de acte și alte detalii au fost „investiți” de surorile mamei mele, mai rămânea doar să îmi las acasă toți prietenii, familia și tot ce construisem în ultimii ani. Să iau totul de la zero…
P.S. Ancorează-te de un scop, nu de oameni sau obiecte.

Partajează asta: